Acum

textgram_1515415590_zpsdiaauvel

Vorbind aseara cu mama la telefon, am avut un fel de declick… să vă povestesc despre ce e vorba…

Ieri a fost o sărbătoare mare… în familia noastră, cei mai mulți poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul. Dar data de 7 ianuarie mai înseamnă ceva. L-am pierdut pe Tata într-o seară de 7 ianuarie, acum 12 ani. Despre durere nu vă voi vorbi… pentru că ea există și face parte din mine, din sora mea și, mai ales, din mama… care este Durere în cel mai mare și înfiorător procent.

Cu mama am dezvoltat o relație mult mai intensă în acești ultimi 12 ani… Deși mereu ne contrazicem și unii ar spune că noi nu ne înțelegem, avem felul nostru de a rezona. Nu prea vorbesc despre relația mea cu părinții mei… sau cu ce a mai rămas din ei… dar ceea ce vreau să vă spun azi, are mare legătură cu ei.

L-am pierdut pe Tata fără preaviz, după o vacanță de vis în care am fost cu toții… familie și prieteni. Eu abia împlinisem 20 de ani, iar sora mea 19. Eram la facultate în București și fiecare dintre noi aveam câte un prieten. Petrecusem Crăciunul, primul de altfel, cu familia, prietenii de familie și iubiții din acel moment, la munte, printre nămeți. Visam cu ochii deschiși la fericirea ce urma… Ai mei visau să ne vadă la casele noastre… noi ne visam mirese lângă tinerii aceia și părea că fericirea nu poate fi umbrită… Nimic nu prevestea că acelea aveau să fie ultimile clipe împreună.

Momentul în care am primit îngrozitoarea veste, a oprit timpul în loc și totul s-a desfășurat în slow-motion. M-am prăbușit într-un colț, pe holul spitalului de neurologie din Iași și am urlat. Nimic nu mai conta în jur… nu știam unde e mama… nu știam unde e sora mea… nu conta că era seară, eram într-un spital și mai erau oameni care își urlau durerea. “Totul” de până atunci se sfârșise…

Viața te lovește în moalele capului atunci când te aștepți mai puțin… și nu ai altă soluție, decât să mergi înainte… Multă vreme am fost fără țintă… toate trei… Uneori, mama pare că și acum încă își mai caută Nordul. Între timp, am terminat școlile, ne-am ales tovarășii de viață, avem proprii copii… Dar mama a rămas singură…

În discuția de aseară, am realizat că, momentul pierderii Tatălui meu a venit atunci cînd noi am zburat din cuib iar ei, părinții, ar fi trebuit să își înceapă viața.

Ne cresc copiii… oboseala, grijile, grija lor, miile de treburi zilnice, ne fac să ne dorim ca tot vacarmul ăsta să se termine… Nu o dată mi-am dorit să pot fi eu cea dinainte de copii… dar, cu copii… nu o dată mi-am dorit ca ei să fie mari, să se descurce singuri, iar noi să ne regăsim relația de altădată… nu o dată mi-am dorit să nu mai port in suflet grija lor… ci ei să și-o poarte singuri…

Dar e greșit… nu vreau să aștept ca ei să crească… nu vreau să îmi mai doresc momentul acela în care ei își vor lua zborul… pentru ca eu să îmi reiau viaţa. DA! viaţa mea, a relaţiei mele, nu mai e cea de acum patru ani… dar, printre grija lor, scutece schimbate, pictat, colorat si lipit cu copilul mare, relaţia noastră ca pereche, trebuie să aibă locul ei.

Dragi părinţi, e greu cu copiii… dar nu uitaţi de voi… de relaţia voastră. Aveţi grijă unul de altul pentru că, doar aşa, puteţi avea grijă de copii.

ACUM este cel mai important moment!

Advertisements

One thought on “Acum

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s