Despre alăptat în Săptămâna Internaţională a Alăptării

img-20160805-wa0001_zps81v34n4g_edit_1470457645552_zpskfqph1hb

E Săptămâna Internaţională a Alăptării… deşi pe final… tot putem sărbători.

Cele mai mari dorinţe ale mele au fost să nasc natural şi să alăptez pruncul. Maria a preferat să vină pe lume prin cezariană – puteţi citi aici. Din fericire, însă, alăptatul a venit natural şi normal.

Prima dată când am pus-o la sân, am simţit frică… frică de faptul că nu o voi putea face… frică de faptul că nu va putea ea să sugă… frică de faptul că laptele meu nu va fi suficient sau hrănitor sau… nici nu mai ştiu… aşa că m-am lăsat pradă instinctului…

Îmi amintesc prima dată când am pus-o la sân de parcă ar fi fost ieri… i-am privit feţişoara mică şi i-am mângâiat obrajorul şi am simţit inimile noastre care, până atunci, bătuseră în acelaşi trup, cum se leagă una de cealaltă cu fire de mătase aurie. Până atunci, legătura era implicită… dar momentul în care am pus-o pe pieptul meu iar ea a început să se hrănească din mine a fost pecetluirea legăturii noastre. Timpul s-a oprit atunci pentru mine…

Mereu am alăptat-o lângă mine. Nu ţinută în braţe sau în altă poziţie. Doar dacă eram în maşină sau în vizită, o alăptam în braţe. Am ales poziţia aceasta pentru că nu se supraîncălzea în braţele mele, nici una dintre nou nu amorţea şi, dacă adormea, reuşeam să mă ridic de lângă ea fără să o trezesc. Acum îşi alege singură poziţia de alăptat… şi, credeţi-mă, stă în tot felul de poziţii amuzante 🙂

Din fericire nu am făcut furia laptelui… dar nu mereu a fost totul roz. La început, pentru că pielea mea era sensibilă, mă ustura atunci când sugea. Şi era o usturime pe care o simţeam până în varful unghiei de la picior trecând prin toate oasele. Atunci când punea guriţa, eu strângeam din dinţi. Dar mă bucur că nu am făcut ragade… se pare că există mereu o parte bună 🙂 Am alăptat-o cu drag şi nici o clipă nu m-am gândit că nu mai am lapte. În puseele de creştere am stat mai mult lângă ea… şi am trecut, împreună peste toate.

Maria nu mai e un bebeluş şi, multă lume mă întreabă cât o voi mai alăpta… sau mă judecă pentru că încă o alăptez. Pentru noi, însă, e la fel de normal şi natural ca acum 2 ani, o lună şi 3 săptămâni. 🙂 Nu obişnuim să ne afişăm ostentativ când o alăptez. Îi explic faptul că trebuie să aştepte până ajungem în maşină sau acasă sau, dacă suntem departe de maşină, o alăptez în Bumbo.

Mi-a trecut prin cap să o înţarc, dar mereu am găsit scuze. 🙂 Acum, când sunt la serviciu, nu cere sân… dar când ajung acasă e primul lucru pe care îl cere :). Momentul în care suntem doar noi două e minunat. Mă strânge în braţe, mă mângâie şi eu, la rândul meu, fac la fel. Ne alintăm, îmi zâmbeşte şi, în acele momente mă priveşte altfel. Ochii ei radiază… şi îmi mulţumesc. Sunt momentele noastre… nepreţuit de frumoase şi de speciale…

Nu ştiu cât o voi alăpta… vom şti amandouă când e momentul să ne oprim. Deocamdată ne e bine aşa 🙂

Sânul a fost şi continuă să fie sursă de hrană, alint, alinare şi încă multe altele pe care le voi împărtăşi cu ea pentru, cel puţin, încă o vreme.

Cu drag, Mămica Mariei.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s